O poveste frumoasa

Am primit pe mail povestioara de mai jos. Mi-as dori sa fi fost candva adevarata pentru cineva.. Oricum ar fi, m-a impresionat.

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din

cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn
lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna
intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar
ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit
ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana
uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era
nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo
Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora
exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit
intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina
iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit
un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni
in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in
hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul
telefonului si l-am dus la ureche. "Alo,
Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar
deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si
clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in
telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu
ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea.
I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.
Dupa aceea am  inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice.
I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla
Philadelphia. .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc
cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta
trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe
care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i
linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca
pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie
oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de
pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus
incet, "Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta.
"Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona
Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am
mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea
foarte mult prietena mea... "Alo Centrala"
ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra
casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul
modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a
urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine
si neputinta mi-am reamintit acea
seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la
timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la
suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel
ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi
continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o
jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la
telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara
sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul
nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!"
Miraculos, am auzit aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi
spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns,
"Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus.
"Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si
am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .
Am intrebat de Sally.
"Sunteti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten...Wayne. ..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea.
"Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. 

Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva !!!!.
A cui viata ai atins-o astazi?